Localitatea Berzunţi se încadrează într-un areal folcloric deosebit, cu obiceiuri, datini şi tradiţii milenare, care amintesc de strămoşii noştri geto-daci şi romani. Multe dintre ele se regăsesc în însăşi ocupaţiile locuitorilor acestei aşezări.

Meşteşugurile ţărăneşti:
Locuitorii acestei aşezări sunt locuitori iscusiţi cioplitori în lemn, piatră, tâmplari, dulgheri. Porţile din lemn de stejar, încrustate cu barda şi dalta au dus de mult faima aşezări şi oamenilor săi. Motivele ornamentale, deşi se aseamănă cu cele maramureşene sau de prin părţile Gorjului, dovedind unitatea etnografică a acestui spaţiu carpato-danubiano-pontic, au elemente aparte care ţin de mâna şi talentul meşterului.

Oricum, funia, soarele, bradul, cerbul, ursul, strugurele, aminteşte despre credinţele oamenilor de aici, despre legătura lor firească cu natura şi lumea înconjurătoare. Neîntrecuţii cioplitori în lemn sunt astăzi: Nechifor Vasile, Avasiloae Costică, Domocoş Ion, Balan Ghe. Ştefan, care fără a urma cursuri speciale au reuşit să-şi însuşească toate tainele pregătirii şi sculpturii în lemn. Este folosit cu preponderenţă lemnul de stejar pentru porţile de la intrarea în gospodărie, troiţe şi alte obiecte de exterior, lemnul de cireş, păr, tei, paltin pentru obiectele de interior (mase, lustre, cornize, draperii, etc. ).

Deşi în ultimii ani s-au înmulţit porţile din beton şi fier, care sunt mai durabile, totuşi porţile din lemn de stejar , acoperite cu şindrilă în solz de peşte sau coada de rândunică, cu variate traforuri la „sân” rămân cele mai frumoase şi tradiţionale.

O ornamentaţie aparte se întâlneşte la turnat şi sânul anexelor gospodăreşti (grajduri) pentru animale , acoperişul fântânilor , porţilor şi balcoanelor .
Este vorba despre traforurile făcute din lemn de brad, paltin. frasin, plop sau chiar fag, executate cu fierăstrăul coada de vulpe sau faizicul.

Meşterii locali au efectuat asemenea lucrări şi în judeţ şi ţara pentru popasurile ridicate de-a lungul

traseelor rutiere. 

În localitate se găsesc meşteri care realiza din lemn de paltin, juguri pentru boi. 

Cu siguranţă ca şi numele unor familii este dat de această ocupaţie. De altfel şi alte nume deriva de la ocupaţiile lor tradiţionale: Jugaru, Olaru, Văcaru, Stoleru, Cojoc, Ciobanu, Cojocaru. Meşteşugul lemnului este un meşteşug tradiţional, localitatea aflându-se aşezată într-o zonă forestieră bogată. Berzunţul este un bazin de exploatare forestieră din care este aprovizionată cu o mare cantitate de masă lemnoasă Unitate de Prelucrare a Lemnului, Fabrica de cherestea, parchet, bile manele din municipiu de pe Trotuş. Aceste meşteşuguri au fost descrise de multe ori în articolele din ziarele centrale şi locale şi chiar publicaţii de sinteză.

ŢESUTUL

Meşteşug tradiţional, practicat mai ales de femeile din localitate. Cu ajutorul războaielor de ţesut orizontale dar şi verticale numite local stative se ţes: scoarţe, cergi, covoare, pânză de in şi cânepă, bete, etc.

În localitate practic nu au existat familii mai învârstă care să nu posede război de ţesut. Motivele ornamentale corespund zonei etnografice Trotuş-Tazlău, descrise atât de complex şi documentat de etnograful Dorel Ichim, Ion Vladutiu, geograful Iulia Vacarusu şi alţi etnografi, care s-au aplecat asupra folclorului ţi tradiţiilor noaste. Pe lângă aceste motive multe sunt împrumutate din alte zone. Oricum din ţesăturile ce se realizează în localitate nu lipsesc: bujorul, trandafirul, bradul, precum şi motivele geometrice: rombul.

Meşterul Vrânceanu Dumitru (moş Tache cum îl cunosc localnicii, folosind un război foarte original miniatural, realizat personal, reuşeşte să ţese tradiţionalele brâuri (bete) din lână roşie,galbenă şi albastră (culorile tradiţionale ale tricolorului nostru naţional). Barnetele populare pe care le folosesc bărbaţii dar şi femeile drept cingătoare frumoşii arnăuţi la anul nou pentru ornamentarea costumaţilor sunt cunoscute de acum şi peste graniţele ţării, acest meşter participant la mai multe festivaluri de folclor atât în ţară (Sibiu şi Bucureşti) cât şi în Franţa, Anglia, Turcia, la care pe loc a realizat aceste obiecte din port popular tradiţional.
În ultimii ani din păcate s-a renunţat la ţesutul stofei de suman şi în localitate sunt destui crescători de oi.

COJOCĂRITUL

Reprezintă ca şi ţesutul un meşteşug vechi, tradiţional apărut drept ca necesitate pentru realizarea pieselor pentru îmbrăcăminte pentru sezonul friguros.

Cu metode tradiţionale se realizează tăbăcitul pieilor de miel (cu zer şi leşie, zeamă de var,coajă de stejar, din care apoi se vor realiza frumoase bondiţe, de damă sau bărbăteşti, pieptărele închise la gât şi înflorate cu lână colorată viu sau mătase, căciulile de miel, cojoacele scurte şi lungi (renumita sarica ciobănească). Cojocarii : Târală Aneta, Goghiu Maria, Ciocan Toader, Balan Gheorghe, Nechitescu Gheorghe, etc. venit cu talentul lor şi-au împodobit mai ales bondiţele şi cojoacele scurte cu margini din piele colorată de obicei în negru sau maro. Aceiaşi ornamentaţie se întâlneşte şi în dreptul buzunarelor, exterioare.

Spuneam că deosebit de frumoase sunt pieptărelele bărbăteşti realizate din piele de oaie tânără, închise la gât şi cu o varietate de elemente florale realizate din lână viu colorate sau mătase. Acestea sunt purtate peste cămaşă sau pulover mai ales în zilele de sărbătoare şi formează una din piesele costumului naţional bărbătesc, costum folosit mai ales de dansatorii şi arnăuţii de grupul folcloric Capra.

FIERĂRITUL

Este un alt meşteşug tradiţional. Atelierul fierarului cuprinde: foiul, nicovala şi în el se realizează fierul de plug, potcoave pentru cai şi bovine, diverse piese pentru carele de cai sau boi precum şi diferite unelte de muncă: sapa, săpăligi, securi, topoare, pene pentru trasul buştenilor etc.

De obicei fierarii fac şi roţi pentru căruţe din lemn de salcâm sau paltin, peste care trece şina de fier nituită. Cei mai cunoscuţi fierari din localitate sunt: Ianuş Olaru, Gheorghe Olaru, Costică Ciocan, Culiţă Ghineţ, Neculai Butucaru, care au moştenit acest meşteşug din tată în fiu. Ei fac regula şi activitatea de potcovar, care este destul de pretenţioasă şi dificilă.
În ultimul timp carele tradiţionale sunt concurate de carele de fier cu roţi de autoturisme.

LOCUINȚELE

Tradiţia berzunţeană cuprinde casa de locuit şi anexele.
Casa tradiţională a fost la început bordeiul feudal, apoi casa din bârne cioplite şi încheiate prin „cuie de lemn” , formată dintr-o singură încăpere şi tindă. Interiorul era tencuit cu lut şi văruit. Într-un colţ se afla soba cu hoarnă.

Cu timpul locuinţele se realizau din paiant pe fundaţie de piatră de râu cioplită sau zidită. Erau acoperite cu paie, stuf, şindrilă din lemn de răşinoase, bătută drept sau cu model (solz de peşte, coadă de rândunică), pe coamă cu motive florare.

Înspre zilele noastre şindrila era dată cu catran sau păcură pentru a rezista mai mult intemperii. Coşul de fum nu era scos în exterior fumul fiind în pod şi înnegrind acoperişul. Mai târziu soba a fost realizată cu fumare (3-5-7) şi ocniţe.

Casa a fost mărită la două camere despărţite de tindă, având de obicei forma dreptunghiulară,(loc pe 4 metri). În spate se realizează chilerul folosit pentru bucătărie şi cămară. Casa a evoluat continuu, o dată cu creşterea nivelului de trai.

În momentul de faţă majoritatea caselor au trei patru camere şi cuprinde: hol, cămară, bucătărie chiar baie.
Sunt zeci de case cu parter şi etaje.
Mijloacele de încălzit sunt realizate din cahle de teracotă sau metal tip Vestă. Multe gospodării utilizează aragazul pentru prepararea hranei.

Casele sunt realizate din paiant, cărămidă arsă, chirpic sau B.C.A. învelitoarea este de regulă din ţiglă, tablă zincată, plăci azbociment şi mai rar din şindrilă.

Interiorul locuinţei mai păstrează elemente tradiţionale. În camera curată „odaia de oaspeţi”, se află căpătâiul de zestre în care sunt aşezate scoarţele, covoarele, laicerele, plapumele, cergile, peste care sunt rânduite pernele de 4-6, care formează zestrea fetelor de măritat. Pe duşumele se pun scoarţe sau covoare ţesute în case. Au apărut şi covoarele de iută sau chiar persane. Pe pereţi se aşează covoare, prosoape de artizanat sau cu motive naţionale cusute în casă, sub care se prind rame cu fotografii de familie. Mai este întâlnit patul cu spătare din scândură de brad cu saltea de paie, masă rotundă cu un picior sau trei picioruşe, mai ales în bucătărie şi taburetele cu patru picioare din lemn făcute în casă. La intrarea în tindă se află cerdacul cu elemente de trafor. Tavanul exterior vine pe capătul grinzilor care sunt consolate iar pe marginea acestuia se pune o scândură frumos traforată cu diferite motive florare.

Anexa (grajdurile) pentru animale este de asemenea realizat de regulă, din paiant pe tălpi de stejar sau salcâm. Cuprinde tot 1-2 încăperi separate de un şopron. Întruna din încăperi sunt adăpostite animale mari (bovine, cai, porcine) iar în cealaltă animale mici (capre, oi) şi păsările pe timp de iarnă. În şopron sunt adăpostite lemnele pentru iarnă şi carul, sania. Acoperişul este de asemenea din ţiglă, tablăaziniată, şindrilă sau plăci azbociment. Banul podului este realizat din scândură de brad, plop, jugastru, frumos traforat. Grinzile ca şi la casă sunt consolate. De regulă anexa este amplasat în spatele casei sau lateral.

PORTUL

Portul popular este diferit pentru femeie şi bărbat,pentru sărbătoare şi lucru. Piesă care prezintă un element de unitate este cămeşa sau ia. Aceasta atât pentru femeie cât şi pentru bărbat este la gât creata-dacică cu platea .

Pentru lucru are mâneca strâmtă şi creata jos, iar pentru sărbătoare este lungă şi largă. Cusătura este realizată cu fir negru, roşu sau albastru şi reprezintă diferite modele geometrice şi florare.

Femeia poartă catrinţă neagră cu fir de lână, cu dungă roşie încinsă cu bete din lână, tricoloră sau cu modele diferite.

Pentru sărbătoare se foloseşte fota cu motive florare şi culori vii din fir strălucitor şi paiete. La gât poartă mărgele, salbă, cruciuliţă, rozalii.

Pe cap îşi pune broboadă din lână cu flori pe margine şi franjuri numite în vorbirea curentă a localnicilor casanca. În zilele de sărbătoare se poartă şi marama sau baticul, ţesute în casă în culori mai vii.

Portul bărbaţilor constă din iţari, cicareci strânşi pe picior, din aba sau pânză de in sau cânepă. Bărbaţii poartă cămăşi cu poale, cu ajur. Drept cingătoare se foloseşte chimirul din piele cu cătărămi, care se mai numesc şi serpar. Se mai foloseşte şi brâul din ţesătură albă din lână, mai ales în timpul lucrului. Deasupra cămăşii în zilele de sărbătoare se poartă vesta din stofă neagră sau pieptarul din piele înflorată. În anotimpul rece se foloseşte sumanul şi cojocul.

Încălţămintea tradiţională a fost opinca din piele de bovină sau porc şi cea din cauciuc. Bătrânii satului mai poartă şi azi opinci din cauciuc. Curelele sunt strânse peste obiele din stofa de aba albă.
Portul tradiţional a cunoscut profunde transformării fiind puternic influenţat de modernismul vieţii.